vineri, 19 decembrie 2014

Iarna rascolitoare

Dragostea doare. Prietenii dor. Neimplinirile dor. Respingerea ajunge sa doara. Dezamagirile pot durea si ele. Distanta nu stie. Viata sa mearga inainte fara tine, e chinuitor. Familia, nu recunoastem, dar doare si mai tare. Prostia doare cel mai tare. Doare si cand esti ranit de cel pe care-l doare. Uneori daca esti sincer cu tine, te doare. Chiar si cand ranesti, te doare.

Toate astea cand nu dor, sapa. Stii la ce ma refer oricat de necorelat suna. Sapa si lasa dare, pe care le mai astupi sau le mai zgandari, dupa psihic. Dorul, asa e el.

Mi-e dor sa fiu in contact cu gandurile de 4 am. Nu si sa am motive care imi macine somnul de frumusete. As prefera filozofiile la liber.

Si apoi vine maine.

luni, 14 iulie 2014

Excuse me for a while

Oare se aseaza lucrurile?
Oare sunt secata si trecuta prin tot ce s-a putut trece de nu mai simt panica, greutatea de a-mi avea de grija si de a supravietui cat mai bine posibil intemperiilor umane?

Ma bucur, reusesc sa primesc bucuriile dar nu sunt miscata asa cum ma misca pe mine marile gesturi. Maturitatea de a trai clipele-mi date? Nici nu mai analizez orice gest frumos, primesc si atat, nu ma mai simt indatorata.

Ma intristez, ma umplu de ganduri atunci cand ma afecteaza ceva sau cineva si ma prepelesc in continuare pe toate partile dar nu mai plang. Nu le mai iau ca pe ceva din vina mea la propriu si sa simt ca le merit, le iau ca pe alte intamplari, pe care astept sa le depasesc sooner or later.

In fiecare duminica ma gandesc la ea, o vad, imi aduc aminte de atunci cand imi facea ea baita, apoi cand ii faceam eu ei, de toate momentele in care am avut jocul de roluri creat de cursul vietii. In toate povestile mele se afla "cum facea mamaie". Imi lipseste ea si ma innebuneste in continuare gandul ca nu mai e, ca nu mai pot sa o caut si sa o gasesc, decat printre amintiri. Nu mi-e de ajuns.

Inca ma gandesc de ce scriu, doar pentru ca mi se aseaza cuvintele in cap asa sub forma de poveste, de analiza pe sentimente si trairi? Sau scriu pentru ca oricat as incerca sa spun ce simt celor din jur niciunul nu reuseste sa ma auda, asa cum o fac eu cand comunic singura aici...poate pentru ca imi place sa traiesc in capul meu, unde toate dilemele si scenariile sunt scrise dupa gustul meu. Poate.


Fundal sonor pentru ganduri asternute la ceas de seara

luni, 19 mai 2014

No longer me




A long time ago, am inceput un blog osbscur cu cateva dintre versurile de mai sus. Blogul cela fuse si se duse iar acesta merita sa stie parte din alienarile mele. Merita cumva si sa revin, sa imi auda trairile, dar cine are timp de prostii? :)


vineri, 31 ianuarie 2014

Eu nu ma mai duc azi acasa..

Am sufletul greu si incerc sa mi-l port zi de zi. Il plimb, ii dau sa rada, ii arat lumea, ii dau voie prin bai inchise sa verse o lacrima, il las sa ma poarte printre amintiri. Il las sa-mi stea zilnic acolo sus, in gat. Sta acolo si asteapta sa ii dau voie sa o ia la sanatoasa. Sau poate doar vrea sa ma asez unde si sa inlemnesc, sa nu se mai chinuie nici eu nici el.

Nici tastele nu-mi mai sunt asa de ajutor, nu vor sa tasteze tot ce e in mine. Vor sa ma lase sa ma inchid si mai mult, sa nu stie nimeni. Noroc ca am muzica si uneori suficient noroc cat sa prind o bucatica de noapte in care sa-mi ingadui libertatea de trai sentimentele alea indesate.


Mereu am simtit ca simt cea mai trista apasare, mereu ma credeam cel mai trist om din lume. Nu stiam nimic. De acum ma pot considera cel mai trist om din lume, acum am si motive reale. Acum inteleg ca am pierdut un om care m-a croit. E pierderea mea.

 

miercuri, 22 ianuarie 2014

O lectie greu de dus



De aproape o saptamana un nou cuvant si-a facut loc si a capatat sens printre gandurile mele: muribunda. 

Omul pe care eu l-am iubit cel mai mult pe lumea asta, in gura mare, si care mi-a fost cel mai aprope: mamaie. De aproape o saptamana se stinge usor usor. Greu sfarsit are de dus, bucatica de carne care a mai ramas refuza sa mai bea, sa manance si nu a mai deschis ochii de o saptamana. Doar se vaita, inconstient. Nu o mai poate ajuta nimic, doar pastilele de dormit care ii mai opresc vaitatul. Medicii de la 5 salvari au fost sinceri si ne-au spus ca nu au ce face pentru ea la spital. 

In fiecare zi adorm si ma trezesc cu gemetele ei pe fundal si imimenta cuvintelor " a murit". Placa pe care mananc, dorm si rulez cu inima ghimpe. 

Nu pot sa dau vina pe nimeni pentru chinul ei, nici pe medicii care ne-au zis din start ca nu mai e nimic de facut si ca nu ar fi o prioritate ingrijirea ei in spital, nici pe mami ca nu a stiut ce sa ii faca, sau ca a cumparat deja cele necesare inmormantarii, nici pe bolile care au lovit-o. Pot doar sa ma gandesc ca ar fi trebuit sa fiu mai des langa ea si sa ma fi bucurat mai mult ca o am. Mai pot sa ma rog sa se termine si fie linistita, sa plece impacata ca am iubit-o enorm si ca a fost un om bun. Cea mai buna mamaie. Cea mai buna mama si cea mai tare sotie. Doar l-a caftit pe tataie dupa ce o batuse si el initial. Nu am foarte amintiri care sa ruleze acum, creierul meu e ocupat cu placa de mai sus. 

Mi-este aproape imposibil sa respir si sa ma gandesc prin ce trece si ce ii este dat. Prefer sa respir si sa nu ma gandesc. Sa incerc sa omor speranta ca-si ca reveni vreodata. 


2014 nu a avut start bun pentru mine, ma voi bucura in timp ca a reusit sa ma pupe de ziua mea. Si poate pentru ea si la fel ca ea voi reusi sa iert. Sa reusesc sa fac sa conteze prezenta ei in viata mea. 

O aud si in mintea mea si in camera cealalta si desi pare groaznic sa treci prin asa ceva, asa si e cand sunt departe, cand stau langa ea sa o ingrijim si vad cum a ajuns..e doar dureros. 

Ma chinui sa scriu de atatea zile, cu speranta unei alinari dar mi-e teama sa nu ma rup. Sa cad de tot. Nu o mai am pe mamaie sa ma duc sa plang la ea. singurul om din lume care stia sa ma aline. 

Iar noi...asteptam sa moara. 
With each day of freedom i go deeper in my own cage...