sâmbătă, 31 decembrie 2011

Enseñame a soñar


Nu stiu daca ce scriu reprezinta gandurile mele bine trasate dupa care ma ghidez in realitate.

E posibil ca randurile de pe acest blog sa sa fie uneori compuse doar de dragul artei, si de cele mai multe ori sa fie sentimente ce se insinueaza prin cuvinte iar eu sa ma straduiesc sa le deschid portita si apoi sa le astern frumos. Si coerent.

Nu am scris de fiecare data cand am ars dar am certitudinea ca spatiul virtual este singurul care-mi poate gazdui cel mai bine dilemele, angoasele. Desi pe el ajung doar rezumatele. Desi uneori apar comentarii ale unor oameni care nu ma cunosc. Dar macar atunci nu ma simt jignita.

Oh well sunt inca in pijamale in asteptarea noului an. Il astept sa vina si sa vada ca am invatat si inca invat sa razbat.

Sa vina 2012 deci, ca-l astept asa cum am fost intotdeauna.
Cu aceleasi frici, aceleasi crezuri si cu speranta unor noi trairi.

duminică, 18 decembrie 2011

fantasme


Cand imaginatia te stie la 2 secunde distanta de fantezia refuzata doar din motive de ratiune simti ca nu mai ai aer, timp, vointa. Totul se va intampla asa cum trebuie sa fie. Simti practic ca esti in inaltul fiintei tale si totusi pamantul sta sa iti fuga de sub picioare.

Cand acel dat sa fie este cel care nu iti implineste mult dorita fantezie iti vine sa urli, de neputinta nu de regret. De neintamplare, din cauza ca nu a fost sa fie.

Chiar daca ratiunea are grija sa pastreze totul curat, imaginatia are grija sa te faca sa suferi pentru ceva ce nu s-a intamplat. Ca daca ar fi fost sa fie nu aveai cum sa te impotrivesti.

Secundele in care stii ca esti atat de aproape sunt atat de intense incat te fac sa tremuri. Sa nu stii daca-ti mai esti stapana.




But as always I'm already gone.

duminică, 11 decembrie 2011

Se apaguo?


Am imbatranit. Sau poate doar am renuntat sa mai cred.
Nu ma mai vad in stare de gesturi nebune, idei jucause si uneori putin mai mult de atat.

M-am oprit si stau incatusata in propria-mi rutina ce imi asigura siguranta de care am tot tinut cu dintii de-a lungul timpului petrecut ca semi adult.

Da, au fost momente in care mi-am simtit inima-n gat, nu am stiut ce si cum, incotro s-o apuc dar pana la urma mereu imi urmam "daca asa simt inseamna ca asa trebuie sa fie".

Zilele in care ma identificam cu diverse personaje din filme si plangeam, traindu-le povestea, par atat indepartate incat ma face sa ma intreb daca o trebui sa fiu mai atenta la filmul meu? Oare nu se intampla asa pentru ca e un film plictisitor? sau doar ca nu mai gandesc cu teribilismul ce ma impingea la acele gesturi marete de-mi dadeau cele mai intense emotii?

Nu stiu daca ce simt acum se califica drept lipsa poftei de viata sau doar usoara maturizare insa stiu sigur ca mi-este dor sa imi treiere prin cap cele mai nebune ganduri. Si apoi in comportament sa apara cele mai (ne)bune gesturi.

La un moment dat toata nebunia trebuie sa duca undeva nu?

marți, 6 decembrie 2011

Mi-as dori sa pot urî.
With each day of freedom i go deeper in my own cage...